De reţinut

Evenimentele din ultimile zile au ajuns şi în spaţiul virtual. Mai multe aici.

Iisus în India, Iisus în Tibet, Iisus online

Desigur, Iisus nu a pășit niciodată nici în Tibet, nici în India, sau cel puțin nu avem nici o dovadă în acest sens. 'Mărturiile' din sec. 19. și prima parte a sec. 20. pot fi refutate cu cea mai mare ușurință, dacă misticii noștri amatori ar vrea să gândească logic. Totuși, ideea ascunde o întrebare și mai interesantă decât cea a prezenței christice în Orient: de ce își doresc oamenii să creadă că Iisus și-a petrecut vacanța biblică imitând hipioții din anii '70?

Nu voi răspunde pentru că a fâcut-o deja un coleg într-un articol online cu o listă aproape exhaustivă de linkuri și alte trimiteri. Este vorba de blogul Tibeto-logic cu niște articole de altfel foarte interesante apărând aproape lunar. În ceea ce privește cercetările cele mai noi despre prezența creștină în prima perioadă de glorie a civilizației tibetane, cititorul este sfătuit să citească blogul colegului Sam van Schaik.

Cum funcționează mantrele?

Cred că există multe neînțelegeri în această temă, așa că o scurtă prezentare cu câteva paradigme din practica emică nu ar fi fără folos. Un occidental din zilele noastre asociază conceptul 'mantra' cu niște silabe scurte fără nici un înțeles propriu-zis, care - cumva - sunt menite beneficiului 'practicantul spiritual'. Această descriere nu este întru totul falsă, însă ea nu acoperă conceptul 'mantra' decât parțial. Bănuiesc că aici trebuie să acuzăm mișcarea TM (Meditația transcendentală), care în anii de glorie a mișcărilor alternative practic a monopolizat piața occidentală. De obicei însă consumatorul occidental nu știe și nici nu vrea să știe care era situația reală în care s-a născut conceptul de 'mantra'.

Dar ce înseamnă 'mantra' în practica autohtonă? În primul rând Vedele, mai precis orice vers vedic care este recitat în sacrificiul ortodox. Mantra prin excelență este faimoasa Gāyatrī, un vers de 3x8 silabe aranjate în diferite moduri, precedat de o mantra separată (oṃ bhūr bhuvaḥ svaḥ). Aceasta din urmă a devenit atât de strâns asociată cu versul care urmează, încât mulți cred că face parte din ea. În tradiția medievală s-a considerat că Gāyatrī este esența Vedelor. Chiar dacă un membru al castelor superioare (brāhmaṇa, kṣatriya și vaiśya) nu a studiat Vedele deloc (adică a prescurtat perioada de studiu la extremă), aceasta era singura mantră transmisă de către preotul familiei. Câteodată termenul 'gāyatrīsāra' [parafr.: persoană al cărei studiu se limitează la Gāyatrī] este aplicat derizoriu pentru brahmani ignoranți. Este de notat că numai aceste trei caste au avut dreptul de a recita Gāyatrī. Se considera că în ziua în care cei pe dinafara castelor vor recita Vedele - și noi ca 'mleccha' ('barbari') ne calificăm în această categorie - declinul va începe.

După cum se știe, atât sacrificiul vedic cât și întreaga viață socio-religioasă ortodoxă s-a derulat după reguli draconice. O singură greșeală în recitare, o singură unealtă plasată în locul greșit discalifică întregul efort depus în sacrificiu și efectul scontat este pierdut dacă nu se fac riturile de reparație. La fel și în viața de zi de zi sunt miriade de oportunități în care omul din castele superioare poate fi poluat de impurități prin care își poate pierde dreptul (adhikāra) de a executa sacrificiile. Impuritățile desigur sunt mai mult sau mai puțin serioase. Cele minore pot fi îndepărtate printr-o simplă baie rituală. Pentru cele majore însă perioada și riturile de ispășire sunt foarte serioase și sunt valabile pentru toți, inclusiv zeii.

Exegeza ortodoxă a Vedelor, școala filosofico-religioasă mīmāṃsā formulează eficacitatea mantrelor în modul următor. Ritul executat după modul prescris și cu mantrele aferente este eficient pentru că așa spun Vedele. Vedele nu pot furniza informație greșită, pentru că ele sunt eterne, nefiind create de nimeni. Nefiind create de nimeni, valabilitatea lor epistemologică nu poate fi contestată. În mod surpinzător în această școală există un dezinteres total față de zei sau față de înțelesul mantrelor. Ele pur și simplu nu contează, important este ca sacrificiul să fie executat în modul corect.

Care este însă situația în tradițiile non-vedice cum ar fi 'tantra' șivaită sau buddhistă? Vom vedea concepte foarte similare care discalifică opinia după care tantrele sunt produsul substratului ne-arian. În primul rând există continuitate textuală între tradiția vedică târzie, adică Atharvaveda, și șivaism, cât și între șivaism și buddhism. Drept, unele elemente 'non-ariene' întră în joc, sau mai bine spus elemente care nu pot fi trasate în texte și astfel se postulează originea lor undeva în afara tradiției vedice/hinduse, însă ele nu joacă nicăieri roluri majore. E.g. primele mantre în tradiția șivaită (cele cinci brahmamantra) își au locul de baștină în Atharvaveda.

Să ne uităm acum la tradiția buddhistă unde avem avantajul de a consulta cel mai mare logician buddhist, Dharmakīrti. În primul rând, filosoful a argumentat împotriva conceptului vedic de non-originarea Vedelor. Lăsăm argumentul precis pe altă dată. Dar dacă mantrele sunt concepute, care este garanția pentru eficacitatea lor? Dharmakīrti spune că ele sunt concepute de oameni deosebiți, care au devenit astfel prin disciplinarea conștiinței prin practică asiduă. Aici intră în joc un concept extrem de vechi în tradițiile arhaice, anume cuvântul dat de un 'om adevărat' (sat). Pentru ei încălcarea cuvântului dat este de neconceput. Exemplele se găsesc în abundență. Tipic este motivul 'blestemul ascetului': orice cuvânt exprimat - chiar prin furie - de către un ascet (în mod clasic un ṛṣi) trebuie să se împlinească. Prin urmare, dacă un maestru spune că prin această practică, prin acest rit, cu mantra cutare și cutare efectul va apare, el nu poate greși. Dacă nu apare efectul, sunt două posibilități: fie ritul nu a fost executat după învățătură, fie ascetul este un impostor. Observăm deci că identitatea obiectivă a mantrei nu este deloc importantă; ceea ce contează este sursa ei credibilă. Desigur, asta nu înseamnă că orice maestru produce mantre după bunul lui plac, deși aparent Dharmakīrti nu exclude această posibilitate. Trebuie însă să precizăm că în timpul lui Dharmakīrti (sec. VII.) nu prea existau încă tantre buddhiste care aveau pretenții soteriologice, adică de a garanta eliberare exclusiv prin practică tantrică. Ele erau considerate pur și simplu texte magice care pot ajuta un bodhisattva de a servi lumea prin activități miraculoase cum ar fi vindecare de veninul șerpilor (practic singura paradigmă adusă de Dharmakīrti și comentatorii lui), asigurarea ploii în caz de secetă, rituri de prosperitate, etc.

Doar simpla comunicare a unei mantre însă nu este de ajuns. Prima condiție am discutat mai sus: maestrul care o comunică trebuie să fie 'adevărat'. Discipolul de asemenea trebuie să posede calitățile prescrise. Mai departe, mantrele nu se transmit în mod haotic: maestrul examinează personal caracterul discipolului, câteodată pentru mai mulți ani, pentru a determina care mantra îi va fi potrivită. Când sosește timpul propice (după discreția inițiatorului și calculații astrologice) un rit elaborat de inițiere este executat: discipolul este introdus în cultul zeității respective. Ritul de inițiere (dīkṣā în șivaism, abhiṣeka în buddhism) este prea lung pentru a intra în detalii aici. În modul clasic se construiește maṇḍala zeității din nisipuri colorate, discipolul este adus față în față cu această maṇḍala, aruncă o floare pe ea (un alt factor determinant pentru stabilirea aferențelor), etc. Numai și numai în acest caz discipolul capătă dreptul (adhikāra) de a recita mantra zeității sau să execute riturile meditative din sistemul respectiv.

Inițierea însă vine la un preț (în afara taxei plătite inițiatorului - care de obicei este enorm). Pentru a obține orice succes în practica ciclului respectiv trebuie respectate niște jurăminte (samaya, samvara) până la sfârșitul vieții. Dacă aceste jurăminte sunt încălcate, la modul extrem discipolul trebuie să fie inițiat din nou. Cele mai multe cicluri tantrice specifică și o practică specială temporală numită vrata, care și ea poate atinge extreme. E.g. în sistemul Kālīkula practicantul trebuie să se îmbrace în port femeiesc; asceții kāpālika imită forma lui Śiva când își executa izbăvirea pentru tăierea al cincilea cap al lui Brahmā: acoperit în cenușă trăiesc prin crematorii, cerșesc mâncare într-un vas de craniu, etc.; multe tantre buddhiste prescriu o așa numită 'unmattavrata' în care inițiatul pretinde că este nebun pentru șase luni, ș.a.m.d. Toate aceste elemente sunt suplimentare perioadei în care se capătă măiestrie asupra unei mantre, un alt element ignorat în 'practica' vestică.

Pentru ca o mantra să-și exercite efectul, ea trebuie măiestrită printr-un rit numit puraścaraṇa sau pūrvasevā ('serviciul anterior'). De obicei se stabilește un rit cu vizualizări complexe după care se recită mantra primită. Cea mai răspândită metodă este de a murmura silabele în voce aproape inaudibilă calculând numărul recitării pe un rozariu consacrat special. Numărul cerut este variabil. În sistemul Hevajra de exemplu mantra zeității principale trebuie rostită în cadrul ritului prescris de 100.000 de ori, iar mantrele zeităților aferente (în acest caz 9 zeități feminine) de 10.000 ori pentru fiecare. De asemenea, se primesc îndrumări personale de la maestru în ceea ce privește metoda de recitare pentru fiecare mantra, e.g. când trebuie începută în funcție de respirație, modul precis în care silabele sunt recitate: lungime, nazalizare, etc.

Recitarea în modul descris nu este singura funcție a mantrelor, și nu orice mantra trebuie măiestrită. Există mantre minore în funcție, cum ar fi mantrele pentru oferirea materialelor de adorare (flori, bețișoare parfumate, etc.), o sumedenie de mantre purificatoare, mantre apotropaice menite să asigure desfășurarea ritului fără obstacole demonice, etc. etc. Există mantre vizualizate, care nu au nici o valoare sonoră, e.g. în meditațiile buddhiste tantrice zeitatea apare dintr-o silabă-germene (hūṃ, etc.), care apare pe un disc lunar care apare din silaba-germene paṃ, care stă pe un disc solar, care apare din silaba-germene A, ș.a.m.d. Funcțiile sunt nenumărate.

Un alt element ignorat este că o mantra în sine nu are nici o valoare salvifică. Dacă o mantra poate garanta eliberarea atunci de ce ar mai exista toate tipurile de meditație, prāṇāyāma, etc.? Ea este doar o unealtă pentru practicant pentru a fi împărtășit în puterea zeității respective, și de cele mai multe ori doar unealta pentru început. O analiză [pseudo-]lingvistică autohtonă spune că 'mantra' se numește așa pentru că ea protejează ('tra') mintea ('man'), adică o ajută să devină focusată pentru practicile superioare. Când energia disipată a conștiinței devine concentrată, mantra nu mai are nici o valoare. Practica spirituală mult dezbătută dar mai puțin înțeleasă nu este altceva decât antrenarea conștiinței. Totul pornește de la conștiință, și probabil că nu greșim dacă spunem că tot acolo se și sfârșește.

O altă întrebare interesantă este dacă succesul atribuit unei practici cu o mantra are cerințe morale. Răspunsul unanim este nu, mai precis, nu este nici o cerință morală obiectivă (sau kantiană dacă doriți). Există mantre - probabil chiar în număr superior - destinate riturilor agresive, sau în limbaj mistic 'de magie neagră'. Punctul crucial nu este dispoziția morală a practicantului ci intenția lui, diligența și executarea cerințelor după modul prescris.


[mulțumiri lui adiere pentru corectură]

Drumul de pe Thong-la spre graniță

Călătorul ajunge cu greu pe Thong-la (5050 metri; în imagine spre Nord) fie că face urcușul dinspre Nepal sau un urcuș mai ușor dar mult mai lung dinspre Dingri vechi. Drumul încă nu este asfaltat, însă din cauza ritmului uluitor cu care se construiesc drumuri în zilele de azi în China, nu m-ar surprinde ca anul viitor să ațipesc pe acest drum. Ar fi păcat, priveliștea e mai puțin obișnuită, chiar și pentru țara cea mai fotogenică care este Tibetul.

Înspre nord se văd doar vâi și munți pustii. Viața este foarte grea pe aici, abia un mănunchi de case (invariabil pictate cu dungi roșii și gri semnificând apartenența de ordinul Sa skya) se țin de stânci. Totuși, dinspre Tibet trecătoarea este marcată de o serie de ruine, cetăți mici dar redutabile de odinioară care probabil păzeau drumul negustorilor. Spre sud (în imagine) o priveliște glorioasă: Himalaya înaltă și drumul firav din canyonul râului Matsang Tsangpo spre văile fertile ale Nepalului. Micul nostru caravan de jeepuri s-a defectat doar de două ori.

Thong-la are și o legendă interesantă. Numele derivă din faptul că Padmasambhava de aici a văzut (mthong) prima dată Tibetul, țara 'barbarică' pe care era menit să o aducă la religia buddhistă. Legenda este probabil una pioasă, se pare că numele mai vechi este pur și simplu Thang-la ("trecătoarea de pe podiș") - deși se află la 5050m înălțime, împrejurările la fel de înalte nu-ți dă această impresie. Pasul mai este numit și Yakri Shong-la. Este o greșeală comună de a confunda această trecătoare cu Lhalung-la, care se află însă la 12km la nord, semnalizată doar de câteva grămezi de piatră și stegulețe cu mantre numite Lungta (rlung rta - armăsarul de vânt). Thong-la este ultimul pas de peste 5000m în Tibet, însă primul pe care călătorii dinspre India își pot testa rezistența la altitudine.

De aici începe coborârea anevoioasă spre graniță. Cred că sunt puține drumuri în lume care pot inspira frică unui pilot din forțele aeriene cu mai mult de treizeci de ani de servici în spate. Aparent, de aici până la Nyalam (gNya' lam) și Zhangmu (tib. 'Gram, nep. Khasa) este unul dintre asemenea drumuri. Cu greu l-am putut convinge că de fapt călătorim pe drumul cel mai bun care există. Nu am mințit: aceasta este singurul drum, deci și cel mai bun.

10km înainte de Nyalam ("Drumul către iad" - tibetanii au sensul umorului) se află o mică localitate numită Gangkar (Gangs dkar) care păstrează una dintre peșterile unde a meditat Milarepa (Mi la ras pa), faimosul maestru tibetan. În imagine se vede priveliștea despre care și-a scris poezia emoționantă din ermitaj.

Mănăstirea mică Kagyu (Bka' brgyud pa) care s-a construit în fața peșterii beneficiază/suferă azi de restaurări extensive. Mi s-a spus că statuia veche a lui Milarepa a fost furată recent. Bârfa este că se află în Kathmandu gata de o călătorie lungă prin Occident - așa spun tibetanii de azi eufemistic când se fură ceva din patrimoniu și este vândut cu prețuri exorbitante pe piața interlopă. Cei mai mulți tibetani însă nici măcar nu pășesc mai jos de sat aici, până recent un loc important de pelerinaj. Cauza pare să fie cultul controversat al lui Dorje Shugden (Rdo rje Shugs ldan) recent instaurat în acest loc sfănt. Cultul a fost interzis de patriarhii Gelugpa (Dge lugs pa) exilați în India înfrunte cu Dalai lama; această decizie este una dintre temele pe care se poartă discuțiile cele mai înfocate din lumea tibetană de azi. Detaliile se găsesc în abundență chiar și pe internet.

De aici spre Nyalam ne-a prins noaptea și era imposibil să mai fac poze. Nyalam după cum spuneam înseamnă "Drumul către iad" și denumirea este atribuită lui Milarepa când observa numărul mare de boi și capre care mureau căzând de pe podul vechi în drum spre piețele din Nepal. Din nou o legendă pioasă: sunt surse mult mai vechi decât viața lui Milarepa (înregistrat abia în sec. 14. cu aproape trei secole după viața maestrului), e.g. biografia traducătorului din clanul Rwa în care toponimul este atestat de mai multe ori.

Poate că era mai bine că a apus soarele. Pasagerii nervoși pe care i-am condus în această călătorie au pierdut priveliști care îți taie respirația. Frica generală cauzată de oboseală însă probabil că n-ar fi fost ameliorată dacă ei ar fi văzut cam ce este la 10cm de marginea drumului când jeepul era nevoit să cedeze câteodată trecerea unui camion din sensul invers. (Nu era nimic; mai precis, o prăpastie de 100-300m adâncime până la râu). Iar când am ajuns în aglomerația dedeasupra orașului de graniță Zhangmu, unii aproape că au cedat complet de așteptarea de două-trei ore. Am făcut însă o observație interesantă cu colegii tibetani: ăi' mai mistici care fanteziază de viața monahală în munți în fața șemineelor europene cedează psihic prima dată când sunt față în față cu realitățile din Himalaya.

Dimineața următoare: în drum spre Podul Prieteniei dintre Tibet și Nepal. În spate se vede orașul de graniță, Zhangmu, construit pe o singură stradă șerpuitoare.

Pauză

M-am plictisit. Mă duc la o plimbare.

Din nou despre manuscrisul tibetan din București

În primul rând doresc să-i mulțumesc lui Liviu Bordaș care a binevoit să citească această foaie virtuală de jurnal "Manuscrisul tibetan din București". Autorul cărții "Iter in Indiam" (o carte minunată, despre care voi vorbi altă dată) mi-a atras atenția la greșelile făcute de mine și mi-a trimis două articole de Sergiu Al-George (cea din urmă anotată de R.B [Radu Bercea] și I.M. [Ioana Munteanu]) care tratează cu măiestrie problema manuscrisului - aceste două articole au fost ignorate de jurnaliștii Jurnalului Național, iar lenea mea de a controla informațiile lor au condus la diferite confuzii. Aș fi putut să corectez direct în entry-ul precedent, însă am considerat mai cinstit să reluăm problemele rând pe rând din trei motive: a arăta unde duce lipsa de informație și evitarea coroborării informațiilor acceptate în bună credință; a demonstra că rezultatele cercetărilor în științele umane nu sunt bătute în cuie și trebuie revăzute prompt și fără șovăială cu aparația noilor informații; a furniza un bun exemplu pentru dictonul 'informația valorează exact atât ca și sursa ei'.

Din articolele sus-numite reiese că Sergiu Al-George a avut stăpânire asupra limbii tibetane clasice. Concluzia mea pripită se datorează jurnaliștilor care au transcris identificarea titlului greșit ("Varaekedeka", pe când articolul lui Al-George conține transcrierea completă și corectă, cu aceași emendație pe care am făcut-o și eu). De asemenea, aici găsim o mică hiperbolă din partea mea despre cunoașterea a multor limbi orientale; Liviu a precizat că eruditul S. Al-G. cunoștea aceste două limbi orientale: sanscrita și tibetana.

Poza atașată articolului prezinte alte probleme. Aici vedem o xilogravură cât se poate de obișnuită - cel puțin aparent, datorită rezoluției proaste. Textul recuperat din mormântul de la Conțești este într-adevăr un manuscris, și încă unul destul de rar (deși nu chiar atât de rar cum se credea pe vremea lui Al-George), cu litere albe pe fond negru pe hârtie daphné; reproducerea fotografică în alb-negru poate fi văzută în articolul lui Al-George. Cum se explică diferența? Iată ipoteza mea. Jurnaliștii credeau (fără să se documenteze, adică să citească și textul articolului) că este vorba despre o tehnică folosită mai demult prin jurnale erudite de a prezenta reproduceri 'în negativ' pentru a facilita citirea documentelor. Au manipulat așadar reproducerea prin Photoshop sau ceva program similar ca să arată ca un text tibetan obișnuit: negru pe hârtie maro deschis. Iar manipularea culorilor m-a derutat să cred că este vorba despre o xilogravură.

Misterul însă se complică și mai mult tocmai când credeam că este rezolvat. Alte obiecte din mormânt sunt datate în sec. IV., bunăoară este imposibil ca un manuscris tibetan să fi existat la această dată. Manuscrisul prezent nu poate data nici din epoca imperiului tibetan deoarece nu are trăsăturile specifice scrierii tibetane arhaice, e.g. i inversat, ya între m și vocale palatale: myi, mye în loc de mi, me din tibetana clasică. Nu poate proveni nici din timpul lui Batu Khagan deoarece moartea lui coincide cu prima misiune tibetană la curtea imperială mongolă - la mii de kilometri distanță de armatele 'tătare' în expediția din Vest. Nici tehnologia manuscrisului nu este atestată atât de devreme.

Rămâne deci misterul manuscrisului: cum a putut să apare în acest mormânt? Îmi mențin ipoteza deocamdată (o presupoziție, nu am dovezi) că ar fi vorba de proprietatea unui mercenar de origine mongolă care s-a amestecat cumva în comoara de la Conțești. Ca exemplu paralel aș putea cita xilogravurile mongole cu filigrane rusești în colecția din Tunhuang (închis în apx. 1025).

Ri mtho, sa gtsang

Am citit prima dată 'Cronica regilor' în primul an de facultate. Un text greu, arhaic, de o forță excepțională. Titlul este unul născocit de erudiți moderni; manuscrisul e fără titlu, anonim, probabil din secolul 10. A fost recuperat din grotele din Tunhuang și astăzi poate fi văzut la Paris. De atunci am citit multe descrieri despre Tibet, însă nici una care să depășească frumusețea simplă a acestor rânduri laconice ce descriu țara în care a pogorât zeul devenit regele ctitor, strămoșul gloriosului imperiu tibetan dintre 630 și 848. O hordă de barbari munteni necunoscuți pentru lume care însă asediau în scurt timp frontierele Imperiului Ceresc. Cronicarii chinezi, de obicei disprețuitori către alte popoare scriau cu frică și respect despre tibetani. Un comandant de frontieră scria: "Cavaleria T'u-fan se aude deja de la câteva mile. Sunt neînfricați și au armuri formidabile: sâgețile noastre nu le pătrund."

A trecut mult timp de atunci. Astăzi Tibetul nu mai este cunoscut pentru forța militară ci pentru religia ei și o soartă care nu pare foarte promițătoare. În afara orașelor însă nu putem să nu fim de acord cu poetul necunoscut de odinioară:

gnam gyï ni dbus /
sa 'ï ni dkyil /
glïng gi ni snying po /
gangs kyi nï ra ba /
chu bo kun kyi ni mgo bo /
rï mtho sa gtsang /
yul bzang /
myi 'dzangs shing dpa' ru skye /
chos bzang du byed /
rta mgyogs su 'phel...

Mijlocul cerului,
buricul pământului,
inima ostrovului,
stână de ghețari,
capătul fluviilor;
munte înalt, pământ pur,
țară bună;
bărbații se nasc viteji și pricepuți,
au obiceiuri bune,
și caii se-nmulțesc iute...

[În imagine: Nor 'dzin gangs gsang "Ghețarul secret ce poartă comoară" vâzut de pe Karo la, un pas la 5517m. Fotografia autorului, mai 2006.]